Adrian Paunescu

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Cristofor Columb (italiană Cristoforo Colombo, portugheză Cristóvão Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest peste Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană era cunoscută numai Lumea Veche.

Primii ani

Numele acestui navigator se poate traduce ca și Cristóbal: cel care îl are pe Hristos, Colón: Sfântul Duh sau porumbelul, de aici si semnătura lui Columb anterioară anului 1492 care se poate citi Xpo ferens (purtătorul lui Hristos) și care ar putea face referință la Orden lui Hristos, la care ar fi putut aparține.

Teoria cea mai citată de către istorici susține că, Columb ar fi traducerea din castiliană în italiană Cristoforo Colombo, care era fiul lui Domenico Colombo, țesător și apoi comerciant, și al Susanei Fontanarossa. Potrivit acestei teorii, nu era un copil educat și de aceea se iniția în lumea navigării la o vârstă foarte fragedă.

Se pare că între anii 1474 și 1475, Cristofor Columb ar fi călătorit până la insula Chios, posesiune genoveză în Marea Egee, ca marinar și, foarte posibil, comerciant.

Originea și tinerețea lui Cristofor Columb

Columb s-a născut la Genova, în Italia, în anul 1451. Tatăl său a fost țesător și se presupune că fiul său Cristofor a intrat în acest comerț de mic copil. Informații despre începutul carierei sale de navigator sunt nesigure.

La mijlocul anului 1470 a efectuat prima sa călătorie spre insula Chios, situată în Marea Egee. În 1476, Columb a navigat cu un convoi spre Anglia. În timp ce se afla în dreptul coastei Portugaliei convoiul a fost atacat de pirați și nava pe care se afla Columb s-a scufundat, însă acesta a înotat până la țărm și a găsit adăpost la Lisabona. Stabilindu-se acolo, unde fratele său Bartolomeu era cartograf, Cristofor s-a căsătorit în 1479 cu fiica guvernatorului insulei Porto Santo. Unicul copil al lui Cristofor Columb din această căsătorie, Diego, s-a născut în 1480.
Bazându-se pe informațiile acumulate de-a lungul călătoriilor sale și studiind cărțile și hărțile din vremea sa, Cristofor a ajuns la concluzia că pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci. Pornind de la această premiză, Columb credea că se poate ajunge în Asia mai repede, navigând spre vest. În anul 1484, și-a prezentat ideile lui João al II-lea, regele Portugaliei, cerând finanțare pentru o călătorie spre vestul Oceanului Atlantic. Propunerea sa a fost respinsă de către o comisie regală maritimă.
Puțin timp după aceasta, Columb s-a mutat în Spania unde planurile sale au câștigat suportul unor persoane foarte influente, aranjându-se astfel o audiență în 1486 la Isabella I, regina Castiliei.

Harta fraţilor Columb, cca 1490

Tot în acest timp, a cunoscut-o pe Beatriz Enriquez, care a devenit apoi amanta sa și mama celui de-al doilea fiu, Ferdinand Columb.
În Spania, ca și în Portugalia, comisia regală i-a respins planul. Cristofor Columb a continuat însă să caute ajutor și, în sfârșit, în aprilie 1492 insistența sa a fost recompensată: Ferdinand al V-lea, regele Castiliei, și regina Isabella au fost de acord să sponsorizeze expediția.
Contractul semnat menționa că navigatorul devenea vicerege asupra tuturor teritoriilor descoperite și în plus i se acorda o zecime din toate metalele prețioase descoperite sub jurisdicția sa.

Prima călătorie

3 august 1492 – 15 martie 1493
Prima expediție pleacă din portul Palos de la Frontera cu navele Santa Maria - de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta și Nina - două caravele mici de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón și fratele său Vicente Yañez Pinzón și cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor.

Prima întâlnire a lui Cristofor Columb cu locuitorii Lumii Noi, 12 octombrie 1492.

La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana - un marinar de pe Pinta zărește pământul, descoperind astfel Lumea Nouă (America). Sunt descoperite insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio-Española. Pe 15 martie 1493 Columb revine triumfător în Spania. Columb a explorat la fel și coasta de nord-est a Cubei (a acostat pe 28 octombrie), și coasta nordică a Hispaniolei, din 5 decembrie. Aici a eșuat Santa Maria, în dimineața de Crăciun 1492, echipajul fiind nevoit s-o abandoneze. El a fost primit de localnicul cacique Guacanagari, care i-a permis lui Columb să își lase câțiva din oamenii săi în acel sat când va pleca. Columb a lăsat 39 de oameni și a întemeiat așezarea La Navidad, care astăzi este o localitate din Haiti. Înainte de a se întoarce în Spania, Columb a răpit între zece și douăzeci și cinci de indieni, pe care i-a luat cu el. Doar șapte sau opt din ei au ajuns vii în Spania, ei făcând o impresie deosebită la Sevilia.

A doua călătorie

Corabie a lui Cristofor Columb pe o mărcă poştală din Republica Moldova

Columb imediat a plănuit o a doua expediție cu 17 vase și aproximativ 1500 de oameni, care a plecat din Spania în septembrie 1493. Debarcările au fost făcute pe insulele: Dominica, Guadalupe și Antigua.

Pe data de 27 noiembrie vasele au ancorat la Navidad unde toți oamenii au fost uciși, iar fortul a fost distrus. Columb a abandonat ruinele, și aproape de Capul Isabella (Republica Dominicană), a stabilit o colonie care a devenit prima așezare europeană în Lumea Nouă.
Părăsind colonia pentru o călătorie de explorare în primăvara anului 1494, Columb a cercetat coastele Cubei pe care el a considerat-o că nu este o insulă ci o parte a continentului asiatic.
Când Columb s-a întors în colonia Isabela (29 septembrie 1494) a constatat că între coloniști se iscaseră serioase disensiuni, iar o parte dintre ei erau deja în drum spre Spania pentru a-și expune revendicările. Una dintre problemele majore cu care se confrunta Columb era ostilitatea băștinașilor a căror inițială prietenie a dispărut datorită brutalității europenilor.
Columb a reușit să-i învingă pe băștinași în bătălia din martie 1495 și a deportat un număr mare dintre ei în Spania pentru a fi vânduți ca sclavi. Regina Isabella s-a opus și supraviețuitorii au fost returnați. O comisie regală de investigații a ajuns la Isabella în octombrie 1495. Pentru că acest grup critica insistent politica sa, Columb a stabilit o nouă capitală în Santo Domingo și a plecat spre Spania lăsându-l pe Bartolomeu la comandă. A raportat direct regelui Ferdinand și reginei Isabella care au înlăturat orice critică la adresa lui Columb. Suveranii au promis că vor trimite o nouă flotă, dar pentru că le-a scăzut entuziasmul din cauza neproductivității coloniilor, a durat aproape doi ani până când opt vase au fost trimise.

A treia și a patra călătorie

Corăbii ale lui Cristofor Columb pe mărci poştale din Republica Moldova

Columb a ridicat ancora în a treia sa călătorie pe data de 30 mai 1498. Prima debarcare a avut loc pe insula Trinidad (Sfânta Treime). Atunci a descoperit insula care se numește acum Venezuela. După ce a navigat de-a lungul coastei a intrat în Golful Paria. La gurile râului Orinoco a coborât puțin pe uscat. În jurnalul său de bord a scris că a găsit o „Lume Nouă” necunoscută încă europenilor. Columb a ridicat ancora din nou, întâlnind și alte insule noi printre care și insula Margarita după care și-a îndreptat cursul spre insula Hispaniola.
Ajungând în Santo Domingo (31 august), Columb a găsit o parte din colonie revoltându-se împotriva fratelui său. A anihilat rebelii și și-a intensificat eforturile, însă inutil după cum s-a dovedit a fi, să convertească băștinașii americani la creștinism. De asemenea a extins operațiunile de extragere a aurului. În acest timp adversarii săi din Spania au convins regalitatea că insula Española ar trebui să aibă un nou guvernator. În mai 1499, coroana l-a îndepărtat pe Columb și l-a numit pe Francisco de Bobadilla, care a ajuns pe data de 23 august 1500 pe insulă, și i-a arestat pe Columb și pe fratele său Bartolomeu. I-a încătușat și i-a trimis în Spania. Columb a insistat să rămână cu cătușele până când regina avea să i le scoată. Monarhii i-au iertat pe cei doi frați și i-au răsplătit, dar au refuzat să le dea comanda coloniilor. Bobadilla a fost înlocuit ca guvernator după puțin timp de către Nicolas de Ovando.

Debarcarea lui Columb în Lumea Nouă

Deși Columb a primit sprijinul regal pentru o patra călătorie în căutarea unei rute vestice către India, la dispoziția sa au fost puse doar patru caravele în stare proastă de funcționare și i-a fost interzis să se oprească în insula Española. Expediția a pornit din Cadiz în mai 1502. La sfârșitul celor 21 de zile de cursă rapidă peste ocean, navele sale aveau neapărată nevoie de reparații. Columb a coborât ancora aproape de Santo Domingo, dar i-a fost interzis să intre în port, deși se apropia un uragan foarte puternic. După ce a terminat reparațiile la nava sa, Columb s-a îndreptat spre apele din Honduras, apoi a navigat spre sud de-a lungul coastelor Americii Centrale timp de șase luni căutând o trecere spre vest. În ianuarie 1503 a debarcat în Panama și a stabilit o așezare, dar revoltele din cadrul echipajului și problemele cu băștinașii l-au făcut pe Columb să renunțe la această idee.
Expediția s-a redus la două caravele ce navigau spre Hispaniola, dar vasele putrezite au eșuat aproape de Jamaica (23 iunie 1503). Columb a trimis mesageri în Hispaniola cerând ajutor, în timp ce forța băștinașii să le dea de mâncare oamenilor. Ajutorul a ajuns aproape după un an, fiind întârziat deliberat de către Ovando. Puținul echipaj care a mai rămas s-a îmbarcat pe data de 28 iunie 1504 spre Santo Domingo, apoi a pornit spre Spania, atingând Saluncar de Barrameda pe 9 noiembrie. De atunci Columb nu a mai navigat niciodată.

Sfârșitul vieții lui Cristofor Columb

Imaginea lui Cristofor Columb pe o marcă poştală din Republica Moldova

Ultimele luni ale vieții sale au fost marcate de boală și de încercări nereușite de a-și recupera privilegiile de la regele Ferdinand, deși pe atunci Columb era destul de bogat. A murit pe data de 20 mai 1506 în localitatea Valladolid.

Înmormântarea lui Cristofor Columb

Rămășițele sale au fost mai târziu aduse în Sevilla, apoi transferate în Santo Domingo, mutate la HavanaCuba), și în cele din urmă (în1899) au fost returnate la Sevilla. (Unii istorici cred că rămășițele aduse din Santo Domingo nu erau ale sale, deci osemintele sale pot fi încă acolo). Oriunde se odihnește Cristofor Columb acum, cercetările moderne au diminuat considerabil reputația eroică pe care a câștigat-o în secolul al XIX-lea, deși calitățile sale de navigator sunt celebrate și acum.

Duminica a 22-a dupa Rusalii

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar

 

“Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului, iar cainii venind ii lingeau bubele lui. Si a murit saracul; a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. Şi a murit si bogatul si a fost inmormantat. Şi in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Şi strigand a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci rau ma chinuiesc in aceasta vapaie! Dar Avraam a zis: Fiule, ti-adu aminte: Ai primit cele bune ale tale in viata ta, iar Lazar pe cele rele. Acum aici el se mangaie, iara tu te chinuiesti. Iar peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie adanca, incat cei care voiesc sa treaca de aici la voi, sa nu poata, nici cei de acolo sa treaca la noi. Iar el a mai zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. I-a zis Avraam: Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei. El a zis: Nu, parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti” (Luca 16, 19-31).

Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza dumnezeiasca biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam ca in fiecare an sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai adanci, poate, sa ne invredniceasca sa va impartasim.

Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de Dumnezeu; dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om bogat – in intelesul acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul atator belsuguri de hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare, si vara si iarna) zacea tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.

Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea Fiului lui Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste: “pentru ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele descopera ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in Evanghelie. O, Doamne, te ingrozesti! inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia mancarii si a bauturii.

Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui Dumnezeu.

Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost luat de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “...a fost ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a simtit de-a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau mila lui Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu fiare inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca, din adanc, din ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate bogatiile lumii.

Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca ma indop cu ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar cand bucata de paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea spre imparatia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin increderea pe care o avea in Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de o simplitate dumnezeiasca. Numele lui descoperea viata lui.

Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins ca tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar fi spus: Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat starea in care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui: “Tu asculti glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava dumnezeiasca si, mai mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in care se scalda Preasfanta Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si rapit de simturi, poate privi si pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si Soarele Dumnezeirii”.

Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in sanul lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul acesta; cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi putem sa fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul nestins, intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui Avraam, pe Lazar.

Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face parte parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se neamurilor, in timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa poporului evreu, are genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui...” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor din care insusi Mantuitorul Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul lui Avraam; cu toti descendentii de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.

Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se afla in mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui Avraam; nu a ramas singur. in timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il mangaiau, dincolo are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvaluire, ce adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!

Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama: “Parinte Avraame!...”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta, nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna seama, aici. Daca aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este orizontul tau atunci? Sau sa luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi afacerile tale in tot atatea cai catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti ingropat de viu. Pe cata vreme sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor si, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrait mai largi.

Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii, ale cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca asa a fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci – zice Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca, si in toate partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.

Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din marturiile facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana, care a murit clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita, iar cei care vad lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a istorisit, in acest sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “in aceasta lumina traita, traieste omul pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina sufletului, fiinta ta cea mai adanca, proiectul tau, structura.

La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? in lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

ingaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran – Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele.

Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar dori cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de egoismul meu, de adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care devin mormantul meu daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre nefericitul bogat si Lazar din sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu: pacatosul nu cade din bratele lui Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este prapastia, pe care numai iubirea si lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile.

Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el descrie nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra; incat, deodata, Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne intindem aripile, sa privim de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El se gandeste la fratii lui, poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu vina si ei in acest loc de chin”. El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de sine, in inchiderea lor ca intr-un mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila intr-insul si aproape ca se roaga lui Avraam pentru ei.

Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el, bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de bogat? Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos, Biserica; si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg portile mintii si ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri. Lumea de dincolo nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt doua aripi, iubitilor, cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea. Dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si iubirea divina sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem privi dincolo.

Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor dumnezeiesti! – in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de paine si banul tau muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa traiesti cu Dumnezeu si cu toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului bogat: “...Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte, da! in esenta invataturilor lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul celor care nu cred in El. De ce? Hristos a inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.

Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire divina si lumina divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest proiect dumnezeiesc in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemanarii, care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire divina a sufletului nostru nemuritor.

Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va acum, si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine? Parca ne vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii, apoi anii: 40, 60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu s-au primenit, iar eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in mine, dar a ramas substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel moment, la acel prag, eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi deschide aripile in lumina si iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede in Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata. Ganditi-va: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu devine sange divin? Sa-l fi transformat el, bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.

Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de slava, necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori, necunoscuta iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor fatarnici, celor lacomi de mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii, barfitorii, batjocoritorii, nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate, trandavii, celor care nu se ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi, celor ce se impotrivesc si le place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei, necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta – aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu, Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc limba si buzele lor cu rautatile si veninul lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi curata inima, se bucura de cuvintele Tale si ajung de aici la impartasirea de lumina Ta divina”.

Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.

Specialitati culinare-Salata de fructe

                                                                                                                                                                                                               Timp de preparare:
30 minute (complexitate redusa)                                                                                                                                                                      Ingrediente:

2 pliculete zahar vanilat,esenta de portocale,esenta de rom (daca aveti rom si mai bine),lichior crema (eu am folosit lichior crema de whisky) si bineinteles fructe,eu am avut asa:portocale,mere,banane,kiwi,lamaie si din compoturi:struguri albi,struguri negri,visine,cirese,prune,pere,mere,piersici (din fiecare cate un compot)

                                                                                                                                                                                  Mod de preparare:

1.Fructele din compot le pui la scurs,apoi le tai dupa plac:cubulete,feliute si le pui intr`un bol mare.
2.Tai si restul fructelor spalate si curatate si le amesteci cu fructele din compot in bol.
3.Razi coaja unei lamai si coaja unei portocale peste fructe,pui zaharul vanilat,esentele si lichiorul si mesteci incet.Dai la rece salata macar o ora sa se amestece bine aromele fructelor.
O poti servi in cupe,ornata cu frisca,ciocolata rasa,lichior etc. 

       

Despre ingeri...

  *  Despre ingeri

-Caracterul unitar al lumii il arata, in primul rand, originea fapturilor, toate fiind aduse la existenta, din nimic, de catre Dumnezeu.

- Lumea, ca un ansamblu unitar si armonios al intregii creatii, consta din doua parti : lumea materiala si lumea spirituala.

-Lumea ingerilor, creata de Dumnezeu, este exprimata prin cuvantul cer, din Scriptura : "La inceput a facut -Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1).

* Originea ingerilor

Ca si intreaga creatie, ingerii sunt creati de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta lui Dumnezeu.

 - Invatatura Bisericii despre ingeri are la baza datele Sfintei Scrip­turi. Chiar daca referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis, determinat, despre crearea ingerilor, acest adevar este exprimat prin cuvintele : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Cerul inseamna lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, iar pamantul, lumea materiala.

- Nu se aminteste, in mod expres, in referatul creatiei, crearea ingerilor, din cauza ca evreii erau inclinati spre idololatrie. Pentru originea ingerilor putem lua in considerare urmatoarele versete: "Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile ce­rurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el..." (Num., 9, 6) ; "Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1,16).

 -Ostirea cereasca sau cele nevazute sunt lumea spirituala, iar Tronuri, Domnii etc. sunt cete ingeresti (I Petru, 3, 22 ; Efes., 1, 20-21).

 -Adevarul ca ingerii sunt creati de Dumnezeu si formeaza lumea du­hurilor netrupesti este exprimat de Biserica in Simbolul niceo-constantinopolitan, dupa care Dumnezeu este Creatorul "tuturor celor vazute si nevazute" (art. 1).

- Despre timpul crearii ingerilor, Sfanta Scriptura nu ne spune nimic precis. Putem afirma ca in momentul caderii omului, nu numai ca existau duhu­rile, dar unele dintre ele nu mai erau in starea de la inceput, deci ca­zusera, ingerii existau si in ziua a patra, caci atunci cand s-au facut stelele, ei laudau pe Dumnezeu (Iov, 38, 7).

Existenta ingerilor

-Ca fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt in afara conditiilor si experientelor obisnuite prin care noi cunoastem existenta fiintelor si lu­crurilor.

- In vechime, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei (Fapte, 23, 8), iar in decursul timpului de catre socinienii si teologii protestanti rationalisti care socotesc ca ingerii sunt fiinte fictive sau personificari ale insusirilor dumnezeiesti si ca Mantuitorul Iisus Hristos si apostolii, vorbind despre ingeri, s-au acomodat credintelor iudeilor pe care aces­tia le-ar fi imprumutat de la pagani si in special de la babilonieni, pe cand se aflau in robie.

- Existenta ingerilor este afirmata, insa, in mod clar, si in multe lo­curi din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. Astfel, dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac, 3, 24), un inger a oprit pe Avraam de a jertfi pe fiul sau Isaac (Fac, 22, 11) ; Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborand pe o scara intre cer si pamant (Fac, 28, 12-13) ; ingerul Domnului se arata lui Balaam (Num., 22, 22 urm.).

- Ingerii se inchina lui Dumnezeu (Deut., 32, 43). In toate aceste locuri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov, 4, 17-18).

- In fata acestor dovezi, cuprinse cele mai multe in carti anterioare captivitatii babilonice, afirmatia ca iudeii au imprumutat credinta in in­geri de la paganii cu care au venit in contact si indeosebi de la babilo­nieni este cu totul neintemeiata. Dupa conceptiile religioase necrestine, panteista sau dualista, spiritele sau demonii sunt numai emanatii din divinitate, iar dupa invatatura Sfintei Scripturi, ingerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu.

- Incepand cu Evangheliile, toate cartile Noului Testament relateaza des­pre multe aparitii de ingeri ca despre fapte istorice. Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea sfantului Ioan Botezatorul, (Luca, 1, 11-13) ; acelasi inger vesteste Sfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca, 1, 28-32) ; un inger ii descopera lui Iosif intruparea  cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in lega­tura cu dumnezeiescul Prunc (Matei, 1, 20 ; 2, 13, 19) ; un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nas­terea Mantuitorului (Luca, 2, 9-13).

- Ingerii slujesc lui Iisus dupa is­pita din pustie (Matei, 4, 11) si tot un inger Il intareste in gradina din Ghetsimani (Luca, 22, 43). Ingerii vestesc femeilor mironosite invierea lui Hristos (Matei, 28, 2-8 ;  Marcu,  16,  5-8 ;  Luca, 24, 4-8 ;  Ioan, 20, 12) ; un inger se arata apostolilor la inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte, 1, 10, 11).

 -Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei, 13, 37-39). Adica, ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. Ingerii vad neincetat fata Parin­telui ceresc si mijlocesc pentru oameni (Matei, 18, 10). Ei nu se con­funda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, si nu cunosc toate pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu,  13,  32) ;  ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei, 25, 31 ; Luca, 9, 26)

Magia culorilor..

*fa culori din emotii si proiecteaza-le in realitate.
*inconjoara-te de culoare, cat mai vibranta,cat mai puternica.
*fa din culoare strigatul tau de ajutor.
*fa din culoare steagul tau si arboreaza-l.
*trimite-ti culoarea la intalniri.
*pune-o intr-un plic si trimite-o catre adrese necunoscute. de vine inapoi la tine ma fa o incercare…umple spatiul de culoare.
inchide ochii si spune-mi ce culoare vezi? apoi intraba-te de ce si care e motivul culorii? il stii, nu-i asa? mintea ta merge cu precizie la sursa culorii! aproape ca te sperie propria-ti persoana.
acum inchide ochii si vezi noua culoare. te intrebi de ce difera, nu?
spune-mi culoarea si hai sa gasim un raspuns impreuna!

Legende

Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă zeița frumuseții.       Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei grecești - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artiști renumiți.

Deși zeiță a frumuseții, Afrodita este căsătorită cu zeul șchiop, hidosul Hefaistos, care era și fierarul zeilor. În privința nașterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus și a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes și Poseidon , precum și de muritorii de Anchises și Adonis.

A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.

În legătură cu farmecul și puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei față de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrăjbei și revendicat în egală măsură de Hera, Atena și Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumusețea Afroditei și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.

Alegerea Afroditei și răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera și Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru și Cythera.

       

Stancile Afroditei se gasesc PE tarmul sudic al insulei, potrivit mitologiei grecesti - a cazut in apa marii inspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de geloase nepoliticos. 

Gone with the dance, the hidden language of the body

       Dance is a poem in which each movement is a word is the only art in which we ourselves are matter of time dance which vibrates in every atom of the eternal universe.

      The sky light and darkness as the pair danced, danced on the earth and life and death as the pair dance is one that expresses the message primitive creation.

Dansul este o artă, care se reflectă prin mișcareacorpului omenesc, des acompaniată de muzică.                                                                                                                                                                                                                                                          Categorii, stiluri de dans, 

Clasice, de societate sau standard :Vals lent ,Vals vienez ,Tango, Blues ,Quik-step          Latino-americane :Samba,Cha-cha ,Paso doble ,Salsa ,Merengue ,Mambo ,Rumba etc Spaniole:Muixeranga,Flamenco                                                                                  Moderne: Disco ,Rock                                                                                                  Balet :Balet clasic ,Dans contemporan ,Dans modern ,Dans clasic.

-  Hip-Hop,Break Dance,Street Dance...

   Dansul este o formă de comunicare: între tine şi corpul tău, între tine şi ceilalţi oameni. Este o comunicare nonverbală, spontană, ceea ce implică participarea atât a conştiinţei cât şi a subconştientului, o comunicare într-o situaţie destinsă, securizantă, pe care o creează ritmul muzicii şi convenţia socială care asociază dansul cu momente de divertisment, de "distracţie". De aici rezultă două motive pentru care dansul are funcţie terapeutică şi totodată două rezultate terapeutice, care în cadrul terapiei prin dans se susţin reciproc. 

   Primul este că dansul reia contactul conştient cu emoţiile stocate la nivel somatic de-a lungul vieţii. Emoţiile puternice care nu sunt exprimate în momentul trăirii lor de către fiinţa umană se păstrează sub forma unor tensiuni musculare la nivelul acelor părţi ale corpului legate simbolic de situaţia trăită. Dansul solicită mult mai multe grupe de muşchi decât activităţile obişnuite. Prin dans, încercând să devii mai expresiv, descoperi din nou, ca un copil, posibilităţile uitate ale corpului tău şi conştientizezi acele tensiuni de mult uitate.
    Al doilea este că dansul îţi impune acea stare de joc , de liber acces pe tărâmul imaginaţiei, unde totul este posibil prin improvizaţie, unde problemele îţi apar mai altfel, unde stereotipurile şi blocajele se pierd în varietatea posibilităţilor (un prim pas spre rezolvarea conflictului intern), şi acea stare de deschidere spre ceilalţi (primul pas spre rezolvarea conflictului cu celălalt). 

   Aceste două rezultate, la care terapiile verbale se străduie să ajungă prin interviuri lungi, sunt puncte de plecare în dans. Ceea ce îi lipseşte dansului pentru a avea efect terapeutic este centrarea pe problemă (de obicei dansul " te face să uiţi de griji", pentru că îţi propui să nu te gândeşti la ele când dansezi), care este realizată în folosirea terapeutică a dansului prin analiza verbală a mişcării. 

  Imaginează-ţi dansul ritualic al şamanului în zgomotul tobelor... dansul lui David în faţa chivotului legii... rotirea nesfârşită a dervişului... dansul închinat Soarelui de un indian din America... gesturile simbolice ale dansatoarei din India... dansul unei balerine pe o scenă de teatru... dansul unui negru pe o stradă într-un oraş american... şi nu mai este nevoie să argumentez eficienţa dansului în terapia individuală şi socială.
    Imaginează-ţi o învârtită din Ardeal, în care un fecior mândru o joacă pe mândra lui într-un vârtej înfocat... un tango pasional, între un el brunet, cu trandafirul în dinţi şi o ea cu rochie roşie cu volane... un vals în care un tânăr în frac negru şi sclipitor poartă o tânără în rochie albă cu falduri largi pe deasupra podelelor unei săli de bal... dansul de împerechere al păsărilor... şi terapia de cuplu prin dans este un lucru firesc.
   Dansul este manifestarea Instinctului Vieţii (fie că i se zice energie creatoare, libido sau bucurie de a trăi), în evoluţia sa către spiritualitate, către identificarea cu ceea ce este nemuritor. De aceea, exprimarea prin dans poate fi materia primă şi modalitatea de realizare a procesului de individuaţie."